Bunicul meu

bunicul-andreea-laza-blog-personal

Bunicul meu a lucrat la mină, înainte ca eu și surorile mele să ne naștem, neștiind la vremea aceea că voi fi nepoata lui.

Ce știu despre el este că era un om foarte corect, deosebit de corect, că nu mergea la biserică și, uneori, doar uneori, îi plăcea să se contrazică pe vreo temă fără de importanță (asta de la bunica).

Dar cel mai mult îmi amintește de el toamna.

Toamna începea școala, iar bunicul ne pregătea în fiecare dimineața pentru o nouă zi la grădi și apoi la școală.

Spălatul pe față și pe dinți, îmbrăcatul, pachetul pentru școală, cana cu cacao și pâinea cu margarină pe care așeza cele mai subțiri felii de salam.

Toate asta le făceau mâinile lui blânde.

Bunicul era un om cu foarte mult stil în ceea ce privește tăiatul salamului și unsul feliei de pâine. Margarina o întindea într-un strat uniform și subțire, iar mezelul era aproape translucid. Bunicul făcea mereu un pachet finuț și gustos.

Mai vedeam câte un coleg cu parizerul tăiat cât degetul de gros, îndesat grosolan într-un sendviș făcut fără suflet, iar eu mă gândeam ce bunic fără inimă poate face așa o barbarie. Asta îmi dădea un motiv în plus de mândrie cu bunicul meu.

Cine ar fi spus că poți învăța finețea de la un bărbat.

În momentul în care ne încolona spre ieșirea din casă, ne făcea câte un moț în vârful capului cu peria mamei, după cum era moda de pe vremea când era tata copil.

La vremea respectivă îl uram pentru freza hidoasă de băiețel pe care ne-o făcea cu credința fermă că ne face un mare bine. Astăzi aș vrea să-mi mai facă freza aia îngrozitoare măcar o zi.

Apoi ne lua de mânuță și la grădi cu noi.

Bunicul m-a învățat să trec strada, să mă uit de două ori în stânga și în dreapta înainte de a traversa. Astăzi văd copii care sar pe trecerea de pietoni fără măcar să clipească. Ei, în ochii bunicului meu, acest lucru era inadmisibil.

Bunicul m-a învățat să salut frumos, să fiu un om cinstit și cu respect. M-a învățat mai multe decât puteam eu învăța la vremea aceea, de aceea uneori nu-l ascultam sau mi se părea neinteresant. Dar care copil își apreciază buncii atunci când sunt în viață?

Timp de ani buni, bunicul venea la noi în fiecare dimineață, până într-o zi.

N-o să uit niciodată, eram clasa a 7-a iar bunicul a venit să ne pregătească pentru școală, ca de obicei.

Cu o privire senină dar oarecum gânditor, ne-a zis că e ultima dată când mai vine, că de acum suntem mari și că ne descurcăm singure. La momentul acela ne-am bucurat că am scăpat de el și puteam să facem ce vrem. Azi m-aș bucura să mai vină măcar o dată.

Bunicul meu era pescar, și probabil pasiunea asta a lui l-a pregătit pentru rolul de bunic, unde ai nevoie de multă răbdare și nervi de fier, mai ales dacă ai de-a face cu trei nepoțele cu personalitate.

Motiv pentru care, ne-a luat cu el de puține ori la pescuit. Îi speriam peștii.

Ani buni mai târziu, bunicul s-a îmbolnăvit, el omul care era mereu sănătos, care a fost cel mult răcit până atunci. S-a îmbolnăvit și a început să slăbească. Abia târziu mi-au spus părinții despre ce boală este vorba și atunci am crezut că lumea mea se năruie cu tot ce e mai bun în ea.

Tot toamna bunicul s-a dus.

Odată cu bunicul s-au dus și peștii, firele de nylon și hirșca, bicicleta, baraca de lemne. Bibanii și crapii prăjiți în făină de mălai, singura salată de icre de pește făcută din icre pe care am mâncat-o vreodată și rețeta lui de rezistență: conservă de pește făcută în casă de care îmi amintesc cu melancolie.

Iar tati și cu Silvia au rămas orfani.

Toate le-a luat cu el pentru totdeauna, parcă pentru a îmi spune că atunci când cineva drag moare, ia toată lumea lui cu el, fără să-i pese că era și parte din lumea ta acolo. Dar cine nu acceptă moartea se opune înseși vieții.

N-am să uit niciodată ultima dată când l-am văzut.

Era sâmbătă și venisem de la țară. Bunicul ne-a chemat la el pentru că făcuse o ciorbiță bună. Apropo, făcea o mâncare mai bună ca mama (scuze, mami, dar așa a fost)! Cu toate astea, nu cred că ăsta a fost adevăratul motiv. Voia să ne vadă.

Îmbrăcat în halatul lui vișiniu, recondiționat de atâtea ori de bunica cu câte-o cârpitură ici colo, cu părul rar și cărunt, dar cu o veselie pe față pe care de mult nu i-am mai citit-o de mult. Era într-o stare de spirit deosebit de bună pentru boala grea pe care o ducea, ca și când nu ne văzusem de mult și el avea multe să ne povestească.

În seara aceea, am simțit ceva ce nu mai simțisem până atunci.

Am avut un puternic sentiment că nu o sa-l mai văd niciodată. I-am spus și surorii mele mai mici, care se grăbea să plece acasă. Mi-am întipărit bine în minte ultimul moment cu bunicul.

Era în holul strâmt al apartamentului său, în halatul vechi. Mai vesel ca alte dăți și foarte fericit că ne-am dus la el să-l vedem. Pe undeva am știut că e ultima dată când am să-l mai văd, și într-un fel i-am mulțumit pentru TOT. Fără să-i spun.

Dar el a știut că i-am mulțumit, și asta mă liniștește și acum.

Ieri noapte l-am visat, tot așa cum era, puternic, zvelt, un om de bază, un om de încredere, un om bun și deosebit de cinstit. Un om iubitor și blând, cum rar ți-e dat să vezi.

Cu el m-am simțit protejată și în siguranță, iar când s-a dus, a luat cu el liniștea, răbdarea și siguranța, deschizând ușa pentru o lume fragilă, în care orice se poate întâmpla.

Oamenii se duc și iau cu ei o lume întreagă. Mai apoi abia, realizezi că trebuie să găsești acea siguranță în tine, în adâncul tău. Iar pe ei, de vrei să-i revezi, trebuie să te uiți tot acolo, ]n sufletul tău, unde rămân pe veci.

Acolo unde ei au semănat atâta dragoste și bunătate, unde se nasc oamenii pe care îi iubești și unde locuiește Dumnezeu.

Bunicule, toamna asta nu mă mai duc la școală.

De fapt școala am terminat-o de mult, am terminat și facultatea. Sunt multe lucruri pe care aș vrea să ți le povestesc despre mine acum, dar simt pe undeva că le ști deja. Pentru că nici tu nici bunica nu ați plecat niciodată cu adevărat de lângă mine. Iar pentru asta îți mulțumesc din suflet.

Sper într-o zi să fiu și eu un om așa de mare ca tine.

Te iubesc, bunicule!